„Norii se topesc pe cer...” F. Tyutchev
Norii se topesc pe cer,
Și, radiind în căldură,
Râul se rostogolește în scântei,
Ca o oglindă de oțel...
Căldura devine din ce în ce mai puternică din oră în oră,
Umbra s-a dus la stejarii tăcuți,
Și din câmpurile de albire
Miroase a miere.
Zi minunata! Secolele vor trece -
Vor fi, de asemenea, în ordinea veșnică,
Râul curge și scânteie
Și câmpurile să respire în căldură.
Analiza poeziei „Norii se topesc pe cer” de Tyutchev
Fiodor Ivanovici Tyutchev este un celebru poet rus. Poetul și-a câștigat faima datorită apelurilor sale frecvente la tema naturii, frumusețea, tandrețea și sublimitatea ei. În poezia „Norii se topesc pe cer”, poetul dezvăluie frumusețea unei zile fierbinți de vară, atrăgând atenția asupra schimbării naturii, dar în același timp unicității.
Descrie schimbările care apar în natură, autorul subliniază că, în timp, aceasta rămâne la fel de frumoasă și uimitoare. În poezie, autorul folosește diverse mijloace de exprimare artistică care ajută la apropierea cititorului de fenomenele naturale.
În centrul poemului se află eroul liric, care este și autorul el este atras de părerile pe care le dezvăluie natura. Linia peisajului se desfășoară în imaginea norilor, descriind ușurința, imponderabilitate și modul în care se topesc în albastrul ceresc. Râul din poem este comparat cu o „oglindă de oțel” compoziția începe și se termină cu lexemul „căldură”.
În poem, autorul folosește epitete precum: râu radiant, oglindă de oțel, desiș tăcut. Folosind metafore, poemul descrie acțiuni: norii se topesc, râul se rostogolește, umbra a dispărut, secolele vor trece, râul scânteie. Poetul înzestrează natura cu mirosuri și abilități, astfel câmpurile respiră, iar mirosul devine ca de miere.
Tehnicile artistice l-au ajutat pe Fyodor Ivanovich Tyutchev să transmită frumusețea verii care l-a înconjurat. „Zi minunată”, exclamă eroul liric, bucurându-se de natură și de frumusețea ei. Iar epitetul „minunat” nu face decât să sublinieze caracterul momentan al emoțiilor trăite.
În ultimele rânduri ale poeziei, autorul abordează tema eternității, reflectând: „Vor trece secole” și „la fel va curge și sclipi râul în ordinea veșnică, iar câmpurile vor respira căldură”. Cu aceste rânduri, autorul arată cât de armonioasă și înțeleaptă este natura, cât de ciclic este totul. Eroul liric se străduiește să-și transmită sentimentele, sentimentele de îmbinare cu natura și splendoarea ei. Poezia este scrisă în tetrametru trohaic, aceasta indică armonia și completitudinea compoziției, melodiozitatea și organizarea ritmică clasică.
În lucrarea sa, Fyodor Ivanovich Tyutchev, descriind natura, își transmite starea interioară: emoții, sentimente, experiențe. Cu ajutorul peisajelor, Fiodor Ivanovici arată apropierea omului și a naturii. Natura este la fel de vie, simte și respiră, are propriul ei caracter și încearcă să arate unei persoane ceea ce poate nu observa în forfota vieții.
„Norii se topesc pe cer...” Fiodor Tyutchev
Norii se topesc pe cer,
Și, radiind în căldură,
Râul se rostogolește în scântei,
Ca o oglindă de oțel...Căldura devine din ce în ce mai puternică din oră în oră,
Umbra s-a dus la stejarii tăcuți,
Și din câmpurile de albire
Miroase a miere.Zi minunata! Secolele vor trece -
Vor fi, de asemenea, în ordinea veșnică,
Râul curge și scânteie
Și câmpurile să respire în căldură.
Analiza poeziei lui Tyutchev „Norii se topesc pe cer...”
O imagine veselă a unui august fierbinte, plină de viață și armonie, este tema poeziei din 1868. Subiectul liric al textului poetic este atras de vederi panoramice ale naturii: în primul catren imaginea este prezentată vertical, de sus în jos, în partea a doua este utilizat un plan orizontal, privind în viitor.
Schița peisajului începe cu imaginea norilor - ușoare, lipsite de greutate, care se topesc pe cerul albastru. Râul este comparat cu o „oglindă de oțel” care reflectă cerul. Un erou-observator atent observă cum strălucește apa limpede, luminată de soare: râul „radiant” pare să strălucească „în scânteile” micilor stropi.
Natura vremii este evidențiată de lexemul „căldură”, care este folosit de două ori - la începutul și la sfârșitul textului, închiderea compoziției. În catrenul central se menționează trecerea timpului: odată cu aceasta se dezvoltă în mod logic și motivul căldurii.
Privirea contemplatorului se repezi în depărtare, la marginea unei păduri îndepărtate. Desișul de stejar se caracterizează prin epitetul antropomorf „mut”: alegerea definiției indică vreme calmă, calmă. Seria de personificări care aduc la viață detaliile naturii continuă cu fraza: „Umbra a dispărut”. Mai departe în text apare o imagine a câmpurilor dotate cu proprietatea de „respirație”. Peisajul linistit este completat de o imagine olfactiva vie a „mirosului de miere”.
Catarenul final începe cu concluzia contemplatorului, care își comunică evaluarea a ceea ce a văzut. Epitetul „minunat” reflectă impresii de moment - incitante, magice, frumoase. Urmează apoi o generalizare la scară largă, făcând apel la categoriile unei „ordine eterne” atemporale. Rândurile finale afirmă ideea de armonie, care se manifestă în fluxul continuu al fenomenelor de natură înțeleaptă. În episodul final ia naștere un context dramatic, care indică finitudinea existenței umane, dar nu încalcă sunetul optimist al operei poetice. Eroul, încântat de calmul soporific al unei zile fierbinți, se străduiește să transmită splendoarea fermecatoare a lumii pământești care îl înconjoară pe om.
Suplețea și completitudinea compoziției, melodiozitatea, organizarea ritmică clasică, în centrul căreia se află o linie trohaică tetrametrică - acestea sunt trăsăturile formale ale poemului. Pe baza acestuia, compozitorul Cichkov a creat o operă corală care este interpretată a capella.
Fiodor Ivanovici Tyutchev
Norii se topesc pe cer,
Și, radiind în căldură,
Râul se rostogolește în scântei,
Ca o oglindă de oțel...
Căldura devine din ce în ce mai puternică din oră în oră,
Umbra s-a dus la stejarii tăcuți,
Și din câmpurile de albire
Miroase a miere.
Zi minunata! Secolele vor trece -
Vor fi, de asemenea, în ordinea veșnică,
Râul curge și scânteie
Și câmpurile să respire în căldură.
O imagine veselă a unui august fierbinte, plină de viață și armonie, este tema poeziei din 1868. Subiectul liric al textului poetic este atras de vederi panoramice ale naturii: în primul catren imaginea este prezentată vertical, de sus în jos, în partea a doua este utilizat un plan orizontal, privind în viitor.
Schița peisajului începe cu imaginea norilor - ușoare, lipsite de greutate, care se topesc pe cerul albastru. Râul este comparat cu o „oglindă de oțel” care reflectă cerul. Un erou-observator atent observă cum strălucește apa limpede, luminată de soare: râul „radiant” pare să strălucească „în scânteile” micilor stropi.
Natura vremii este evidențiată de lexemul „căldură”, care este folosit de două ori - la începutul și la sfârșitul textului, închiderea compoziției. În catrenul central se menționează trecerea timpului: odată cu aceasta se dezvoltă în mod logic și motivul căldurii.
Privirea contemplatorului se repezi în depărtare, la marginea unei păduri îndepărtate. Desișul de stejar se caracterizează prin epitetul antropomorf „mut”: alegerea definiției indică vreme calmă, calmă. Seria de personificări care aduc la viață detaliile naturii continuă cu fraza: „Umbra a dispărut”. Mai departe în text apare o imagine a câmpurilor dotate cu proprietatea de „respirație”. Peisajul linistit este completat de o imagine olfactiva vie a „mirosului de miere”.
Catarenul final începe cu concluzia contemplatorului, care își comunică evaluarea a ceea ce a văzut. Epitetul „minunat” reflectă impresii de moment - incitante, magice, frumoase. Urmează apoi o generalizare la scară largă, făcând apel la categoriile unei „ordine eterne” atemporale. Rândurile finale afirmă ideea de armonie, care se manifestă în fluxul continuu al fenomenelor de natură înțeleaptă. În episodul final ia naștere un context dramatic, care indică finitudinea existenței umane, dar nu încalcă sunetul optimist al operei poetice. Eroul, încântat de calmul soporific al unei zile fierbinți, se străduiește să transmită splendoarea vrăjitoare a lumii pământești care îl înconjoară pe om.
Armonia și completitudinea compoziției, melodiozitatea, organizarea ritmică clasică, în centrul căreia se află o linie trohaică tetrametrică - acestea sunt trăsăturile formale ale poemului. Pe baza acestuia, compozitorul Cichkov a creat o operă corală care este interpretată a capella.